“Cred că atacurile mele de panică erau din cauză că maică-mea a început să mă bată pe la vreo 4 ani, după ce a murit taică-meu. Mă bătea rău de tot. Nu-l țin minte pe tata deloc, dar parcă-mi aduc vag aminte că ne scotea pe toți la plimbare cu mașina din când în când. Mama îmi povestea mereu că, deși nu câștiga cine știe ce, tata își cumpărase o mașină în rate. Ultima oară când m-am întâlnit cu maică-mea, când am terminat liceul, mi-a spus că mă bătea pentru că semănam cu nebunul ăla, adicș cu tata[...] Mă durea când mă bătea și-mi era frică, dar eram convins că-mi primeam pedeapsa pentru că eram un copil așa de rău. N-o să-ți vină să crezi, dar mă obișnuisem să suport bătăile. Îmi spuneam că nu pe mine mă bătea. Mă concentram să-mi imaginez că nu mă doare și ajungeam să nu mai simt durerea. Dar mi se făcea frică dacă mă bătea pe neașteptate, așa că-mi repetam mereu în minte, ca să fiu pregătit: “Mama o să mă bată, mama o să mă bată”. Cel mai mult sufeream din cauză că numai pe mine mă bătea. De frățiorul meu nu s-a atins niciodată.. Locuiam într-un orășel.[....]Avea un magazin universal, cu un loc de joacă pentru copii la ultimul etaj. Mama ne ducea acolo când eram mai mici, dar, după ce am intrat la școală, îl lua cu ea numai pe fratele meu. Pe mine mă lăsa încuiat în casă ca să nu pot ieși. Într-o zi am sărit pe geam și m-am luat după ei, pe drumul îngust din fața casei. M-a dus înapoi și m-a legat de țevile de la baie. Mi-aduc așa de bine aminte momentul ăla, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am adormit acolo, pe jos și, când m-am trezit afară se întunecase de-a binelea. Mă uitam pe fereastră la drumul acela îngust și părăsit…. După o vreme învățătoarea de la școală a aranjat să fiu dus la un orfelinat și acolo am început să desenez. Multă vreme după aceea, nu desenam altceva în afară de drumul acela în noapte. Tu ești prima căreia i-am povestit toată tărășenia asta.” fragment din romanul Piercing ce Ryu Nakamura 

 

Folosesc textul de mai sus pentru a vă introduce universul profund traumatic  lui Kawashima personajul principal din romanul „Piercing” al lui Ryu Murakami. “Piercing” este o imersiune brutală în tenebrele psihicului uman, dezvăluind tulburări adânc înrădăcinate în structurile arhetipale ale inconștientului.

​

Fragmentul pe care tocmai l-ați citit, dar și altă dezvoltare a cărții mi-au adus în minte un vis pe care l-am avut acum 1 an. Tocmai vizitasem școala în care urma să studieze fiul meu, iar în noaptea care a urmat am visat ca retrăiesc violențele de care am avut parte în școala generală și că, îi spun tatălui meu: “Dar tu unde ai fost tată? Dacă l-aș întâlni și i-aș trage o palmă, oare și-ar cere scuze?”(mă refeream la învățătorul meu din clasa primară care a fost deosebit de violent).

​

Protagonistul Kawashima Masayuki devine un exemplu izbitor de manifestare a complexelor materne și paterne negative, care modelează atât pulsiunile sale violente, cât și incapacitatea de a se conecta profund cu ceilalți sau cu sine însuși.

 

Kawashima este copleșit de o compulsie terifiantă de a-și ucide fiica nou-născută, un impuls care revine, asemeni unui spectru, de fiecare dată când se apropie de copilul său. În acest gest de violență latentă - el vrea să își omoare copilul cu un spărgător de gheață, putem observa o manifestare clară a *complexului matern negativ*, așa cum l-a descris Jung. Relația sa cu figura maternă este profund perturbată și se manifestă sub forma unei stări de “umbra maternă devoratoare’, în care sentimentul de protecție și afecțiune este transformat în cruzime și distrugere. 

 

În psihologia jungiană, complexul matern negativ se referă la o influență distructivă provenită din partea arhetipului matern, unde mama nu mai este percepută ca dătătoare de viață, ca imagine hrănitoare, ci ca o forță care înrobește, suprimă și distruge. Kawashima, victima unei traume din copilărie – abuzul emoțional și fizic suferit din partea mamei – este incapabil să dezvolte o relație sănătoasă cu copilul său. El nu reușește să vadă în copilul său o extensie a propriei sale vieți, ci doar o sursă de anxietate și furie reprimată, care își găsește rădăcinile într-un complex matern deviant.

 

Această deviere maternă se leagă însă și de *absența tatălui*, care, reprezintă un alt pol de dezvoltare psihică importantă. Complexul patern negativ al lui Kawashima se manifestă prin lipsa unei autorități interioare, a unei ghidări morale și a unei capacități de a integra principiul tatălui arhetipal, adică ordinea, rațiunea și protecția. Lipsit de un model patern sănătos, Kawashima trăiește în haosul emoțional lăsat de o maternitate devoratoare și un tată absent. Această absență, fizică, a tatălui îl face pe Kawashima vulnerabil în fața propriilor impulsuri distructive și incapabil să își depășească traumele din trecut.

 

Jung a subliniat că integrarea ambilor poli – matern și patern – este esențială pentru dezvoltarea unui *Self* integrat și sănătos. Însă Kawashima se află la marginea unui abis psihologic, în care polaritatea sa maternă a fost profund distorsionată, iar cea paternă lipsește aproape complet. Pe fondul acestei rupturi psihice, impulsurile sale violente apar ca o manifestare a “umbrei” - conținuturile reprimate irump cu forță devastatoare și au capacitatea de perverti sentimentele pozitive pe care un tată ar trebui sa le aibă față de copilul său în furie criminală. Umbra  este un concept jungian care desemnează toate aspectele refulate și necunoscute ale personalității unui individ.

 

Acțiunile lui Kawashima de-a lungul romanului – planificarea unui act brutal asupra unei prostituate ca modalitate de a „exorciza” tendințele sale criminale – reflectă lupta sa cu umbra sa reprimată. În încercarea de a-și controla dorințele întunecate, el creează un scenariu în care își poate proiecta aceste impulsuri violente asupra unei victime externe. Astfel, se întrevede o dualitate între complexul matern negativ, care îl împinge să-și rănească copilul, și complexul patern absent, care îl împiedică să-și găsească o busolă morală sau un scop sănătos.

 

Scriitura minimalistă și tăioasă a lui Ryu Murakami amplifică acest conflict psihologic profund. Romanul nu oferă soluții morale sau psihologice, ci expune pur și simplu dinamica distructivă a unor complexe nevindecate, invitând cititorul să reflecteze la proprii săi demoni interiori. În loc de o reconciliere între matern și patern, romanul oferă un tablou dureros al imposibilității de integrare, un psihic scindat și un destin tragic, captiv în mrejele propriei umbre.

 

„Piercing” este, așadar, nu doar un thriller psihologic șocant, ci și o explorare profundă a complexelor psihice care guvernează comportamentul uman, iar abordarea sa prin prisma psihologiei jungiene dezvăluie straturile ascunse ale unei ființe aflate în prăbușire.